Ai trimis un mesaj. A trecut o oră. Nu ți-a răspuns.
Mintea ta:
„Clar m-a ignorat.”
„Am spus ceva greșit.”
„Probabil mă suportă oricum cu greu.”
Problema nu este faptul că poate ești dramatică. Problema este că ai un creier care funcționează pe bază de emoții.
În adolescență, partea responsabilă cu emoțiile (amigdala) este hiperactivă. Este ca un buton de alarmă care reacționează la orice potențial pericol social. Iar partea responsabilă cu calmul și analiza (cortexul prefrontal) încă se dezvoltă. Cu alte cuvinte te afli în viteză, iar sistemul de frânare se instalează mai greu.
Din acest motiv, totul pare intens. Respingerile mici dor. Privirile contează. Tonul vocii contează.
Mesajele cu „ok” ne afectează mai tare decât ar trebui. Iar atunci apare și întrebarea: „De ce reacționez așa? Ce e în neregulă cu mine?” Nu este nimic în neregulă cu tine.
Creierul tău este construit să acorde importanță maximă statutului social. Întrucât, din punctul de vedere al evoluției, acceptarea grupului înseamnă siguranță. Respingerile activează aceleași zone ca durerea fizică. Prin urmare, da. Atunci când cineva te exclude, corpul reacționează ca și cum ai fi fost lovită. Nu este slăbiciune. Este biologie.
Momentul care incomodează este altul. Faptul că emoția este intensă nu înseamnă că povestea pe care o construiești în jurul ei este adevărată. Emoția vine rapid. Interpretarea ei este, însă, opțională. Adolescența este perioada în care înveți să faci această diferența. În timp ce unii o învață la 17 ani, alții o învață la 35 de ani.
Care este partea bună?
Creierul este incredibil de flexibil. Tot ce exersezi acum: reglarea emoțională, auto-observarea, pauza înainte de reacție se tranformă într-o aptitudine constantă.
Partea mai puțin bună?
Dacă exersezi doar scenarii negative, chiar catastrofice, și acest lucru devine o aptitudine.
Nu trebuie să devii o persoană calmă în mod mecanic sau indus.
Trebuie doar să înțelegi că intensitatea nu este verdict.