Claudia Serbacau, 38 ani, Bucuresti

-    In 2011, cand am aflat despre boala, eram la scurt timp dupa nastere. Fiica mea cea mica avea un an si doua luni, eu tocmai ce imi revenisem dupa a doua sarcina, iar viata parea ca intra din nou in normal. Nimic nu ar fi prevazut ceea ce urma sa mi se intample.

-    Cum ati aflat ca aveti cancer de san?

-    Imi amintesc foarte bine si acum ca eram in luna mai cand am descoperit un nodul la san, in timp ce imi faceam dus. Bineinteles, m-am panicat si am plecat la Urgente, unde mi-au spus ca este posibil sa fie vorba despre o displazie din cauza faptului ca eram foarte slaba. M-am hotarat sa investighez in amanunt si am fost la un control de specialitate, unde mi s-a recomandat sa fac o ecografie. Doamna doctor mi-a confirmat ca este vorba despre un nodul si m-a trimis catre Institutul Clinic Fundeni. Acolo, medicul oncolog care m-a primit, m-a linistit si mi-a spus ca nu crede ca este cazul sa imi fac griji deoarece aveam toate atuurile pentru a fi protejata de acest diagnostic grav: eram tanara - 32 de ani, aveam doi copii, alaptasem, aveam o viata sexuala activa si niciun caz de acest gen in familie. Cu toate acestea, medicul m-a programat la operatie ca sa imi scoata nodulul si, in acest fel, sa analizeze tesutul si natura sa. Dupa operatie, am aflat ca era vorba despre prezenta unei celule maligne de 0,3 mm. De aici a pornit toata aventura mea cu cancerul de san. Medicul mi-a spus ca va trebui sa fac chimioterapie, radioterapie si ca probabil va fi nevoie si de o noua operatie.

-    Prima intrebare a mea dupa primirea diagnosticului a fost daca o sa mor, iar doamna doctor mi-a raspuns foarte calma ca la un moment dat, cu totii murim, insa ca eu nu voi muri acum de cancer de san. Tumoarea pe care o aveam era de gradul IA, deci se afla intr-un stadiu incipient, asa ca medicul imi spunea ca totul va fi bine. Acest lucru mi-a dat curaj si m-am hotarat sa incep tratamentul, respectand absolut toate indicatiile specialistilor. Am facut intr-o prima etapa trei cure de chimioterapie, dupa care, in luna august a aceluiasi an, am intrat din nou in operatie, fara sa stiu ca urma sa mi se scoata complet sanul. Insa in timpul interventiei chirurgicale, medicii i-au cerut acordul sotului meu pentru realizarea mastectomiei, considerand ca asa este mai bine pentru inlaturarea oricarui risc, pe viitor. M-am trezit la Terapie Intensiva, dar nu mi-am dat seama de ceea ce se intamplase. Abia dupa ce a trecut efectul medicamentelor, am realizat ca mi-au extirpat sanul si atunci am avut un soc foarte mare. Dupa aceea, au urmat inca 3 sedinte de chimioterapie. Apoi, radioterapie, inca 15 sedinte. A fost o perioada dificila, dar cu ajutorul sotului, familiei si al prietenilor, am reusit sa trec cu bine peste ea.  

-    Urmatorii 2 ani au continuat vizitele la spital deoarece in fiecare luna faceam o injectie in abdomen pentru stoparea menstruatiei, iar in paralel, timp de 5 ani, am facut si un tratament hormonal. Acum duc o viata normala, la fel ca inainte de aceasta tragedie. Intre timp, am facut si reconstructie mamara si pot spune ca sunt ca noua. Incerc sa ma protejez si pe mine si pe familia mea, astfel incat sa ne asiguram un trai sanatos. Avem o alimentatie echilibrata si nu ne expunem la diverse vicii.

-    In primul rand, mi-a dat putere faptul ca medicul mi-a spus ca asta nu o sa fie sfarsitul pentru mine. Apoi, faptul ca aveam pentru cine sa ma lupt si sa traiesc. Am un sot minunat si doua fetite absolut superbe si nu i-as fi parasit pentru nimic in lume. Insa, cu toate acestea, 4 luni am fost cu moralul la pamant si am mers la un psiholog, am luat chiar si pastile pentru depresie. Incet, incet, mi-am revenit insa. Mi-am spus ca nu am decat doua variante: sa stau sa-mi plang de mila sau sa ma adun si sa merg mai departe. Si am ales sa merg mai departe. De atunci, analizele mi-au iesit bine tot timpul, dar asta nu m-a scutit de emotiile pe care le-am avut inainte de fiecare rezultat. Insa mi-au dat incredere ca totul va fi bine. De asemenea, prietenii mei au fost intotdeauna langa mine si mi-au ridicat moralul. Au plans cu mine, au ras cu mine, au empatizat si m-au sustinut in tot ceea ce am facut, iar asta m-a ajutat iarasi foarte mult.

-    Viata trebuie traita, trebuie iubita si trebuie apreciata. Nu trebuie sa stam sa ne plangem de mila, ci trebuie sa ne adunam puterile pentru a trece peste orice obstacol. Si asta este valabil pentru toate persoanele. Orice om, indiferent de statut, se va confrunta la un moment dat in viata cu o greutate si va trebui sa se ridice. Tuturor doamnelor care trec prin aceasta experienta le-as spune sa mearga inainte si sa lupte cu toate puterile, sa fie optimiste si sa se agate de orice speranta, astfel incat sa traiasca aceasta viata frumoasa. Cred ca cel mai important este sa iti doresti sa traiesti. Asta face boala vindecabila in proportie de 50%. In momentul in care tu iti doresti lucrul acesta, si daca mai ai si pentru cine sa o faci, ai toate atuurile care sa te ajute sa mergi mai departe si sa reusesti. Noi, toate femeile care trecem prin lupta cu cancerul de san, suntem niste invingatoare!

-    Daca a fost sa realizez ceva bun dupa toata aceasta experienta urata, a fost faptul ca noi, oamenii, trebuie sa murim putin ca sa invatam sa traim. Eu am inflorit dupa boala si pretuiesc mai mult viata, incerc pe cat posibil sa o traiesc armonios si sa ma bucur de tot ceea ce imi ofera, lucruri mari si lucruri mici.